Sari la conținut

Silovik

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Lubianka (KGB)
Putin cu Serghei Lavrov, Alexander Bortnikov și Serghei Narîșkin, 19 decembrie 2016
Putin își informează cercul apropiat despre rezultatele summitului Rusia-Statele Unite de la Anchorage, Alaska, 16 august 2025.
Igor Sechin (dreapta) a fost adesea descris ca fiind unul dintre cei mai apropiați siloviki de Vladimir Putin. Porecla lui este Darth Vader.

În politica rusă, siloviki (rusă силовик) desemnează oficiali proveniți din instituțiile de securitate, armată și forțele de ordine, care au ajuns în poziții de conducere de stat. Termenul este folosit în științele politice și în presă pentru a descrie un segment al elitei format în structuri de coerciție și securitate, ale cărui legături continuă și după preluarea unor funcții civile. Instituțiile clasificate ca „ministere ale puterii” includ Serviciul Federal de Securitate (FSB), Ministerul Afacerilor Interne (MVD), Garda Națională (Rosgvardiya) și alte structuri învestite cu autoritatea de a folosi forța.[1]

Etimologie

[modificare | modificare sursă]

Termenul siloviki („siloviks”) este tradus literal ca „oameni de forță” sau „oameni puternici” (din rusă сила), care provine din sintagma „instituții de forță” (rusă силовые структуры). Sintagma a apărut la începutul erei Boris Elțin pentru a desemna serviciile în uniformă de tip militar. Un termen similar este „securocrat” sau „silovarh” (silovik și oligarh).[2][3][4]

Istoric

[modificare | modificare sursă]

Apariția siloviki ca segment autonom al clasei politice este asociată cu transformările instituționale care au urmat dizolvării Uniunii Sovietice și reorganizării organelor de securitate a statului sovietic. În prima jumătate a anilor 1990, structura puterii ruse era caracterizată de concurența dintre administrația prezidențială, parlament, elitele regionale și grupurile economice formate în timpul privatizării. Reprezentanții ministerelor puterii dețineau funcții de stat, dar nu constituiau componenta predominantă de conducere și nu controlau principalele canale de distribuție a proprietății și a resurselor economice. În această perioadă, rolul lor instituțional a fost definit de îndeplinirea funcțiilor de securitate, în timp ce actorii economici și administrativi și-au păstrat o autonomie relativă.[5]

În a doua jumătate a anilor 1990, echilibrul dintre grupurile de elită s-a modificat sub impactul crizelor politice și militare. Printre evenimentele cheie s-au numărat criza constituțională din 1993, care a culminat cu utilizarea forței armate la Moscova, Primul Război Cecen (1994–1996), incursiunea formațiunilor armate în Daghestan în 1999, al Doilea Război Cecen și o serie de atacuri teroriste (precum atentatele cu bombă din apartamentele din Rusia din 1999). În contextul escaladării violenței și al importanței tot mai mari a preocupărilor legate de securitatea internă, puterile agențiilor de securitate au fost extinse, iar participarea lor la formularea politicii de stat s-a intensificat. Securitatea a devenit o categorie centrală a agendei politice ce a contribuit la consolidarea instituțională a segmentului siloviki.[6]

Numirea lui Vladimir Putin în 1998 ca director al FSB și, ulterior, ca prim-ministru și președinte interimar al Federației Ruse, a coincis cu începutul unei redistribuiri a influenței în cadrul conducerii. În anii 2000, o prezență susținută a persoanelor cu experiență în organele de securitate a fost înregistrată în Administrația Prezidențială, Guvernul Federației Ruse, Consiliul de Securitate și în conducerea corporațiilor de stat cu importanță strategică. În același timp, influența politică independentă a mai multor grupuri antreprenoriale majore care dominaseră în anii 1990 a scăzut.[6]

În literatura academică din anii 2000 și 2010, silovikii sunt caracterizați ca segmentul dominant al clasei conducătoare ruse contemporane. Dominanța lor este descrisă prin ocuparea susținută a unor poziții cheie la nivel federal, controlul asupra instituțiilor de securitate internă și apărare și participarea la gestionarea strategică a resurselor statului. În acest sens, silovikii sunt considerați o componentă autoreproductivă a sistemului politic rus post-sovietic, formată ca urmare a redistribuirii elitei la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000.[6]

Siloviki doresc adesea să încurajeze opinia publică că ar putea fi văzuți în Rusia ca fiind în general non-ideologici, cu un accent pragmatic pe lege și ordine și interesele naționale rusești la suflet. În general, sunt bine educați și au o preferință naturală pentru reapariția unui stat rus puternic. Siloviki nu formează un grup coeziv.[7]

„Un cekist este o rasă...o moștenire KGB bună - un tată sau un bunic, să zicem, care a lucrat pentru serviciu - este foarte apreciată de silovikii de astăzi. Căsătoriile între clanurile siloviki sunt, de asemenea, încurajate.”
—fost general KGB[8]

Persoane și poziții

[modificare | modificare sursă]

Printre personalitățile de rang înalt care au avut relații de lucru strânse cu Vladimir Putin:

Consilierul șef al lui Putin pe probleme de securitate națională, Nikolai Patrușev care considera că Occidentul se află de ani de zile într-un război nedeclarat cu Rusia, a fost o figură importantă din spatele strategiei de securitate națională a Rusiei, publicată în mai 2021. Aceasta afirma că Rusia ar putea folosi „metode de forță” pentru a „zădărnici sau evita acțiuni neprietenoase care amenință suveranitatea și integritatea teritorială a Federației Ruse”.[9][10]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ Brown-Syed, Christopher (), „A Review of "The New Nobility: The Restoration of Russia's Security State and the Enduring Legacy of the KGB"”, Library & Archival Security, 24 (1), pp. 47–49, doi:10.1080/01960075.2011.563641, ISSN 0196-0075, accesat în
  2. ↑ Treisman, Daniel (). „Putin's Silovarchs”Necesită abonament cu plată. Orbis (în engleză). 51 (1): 141–153. doi:10.1016/j.orbis.2006.10.013. ISSN 0030-4387.
  3. ↑ Illiarionov, Andrei (). „Reading Russia: The Siloviki in Charge”. Journal of Democracy (în engleză).
  4. ↑ For example: „Russian Politics and Law, Volumes 29-30”. Russian Politics and Law. 29–30: 90. . Accesat în . [...] liderul suprem, care se bazează ferm pe structurile de forță (armata, securitatea statului, Ministerul Afacerilor Interne) [...]
  5. ↑ Robinson, Neil (), „Authoritarian Russia. Analyzing post-Soviet regime changes by Vladimir Gel'man”, Democratization, 23 (5), pp. 962–964, doi:10.1080/13510347.2015.1091815, ISSN 1351-0347, accesat în
  6. 1 2 3 „Democracy and How It Is Used in Russia”, Democracy versus Modernization, Routledge, pp. 115–128, , ISBN 978-0-203-10896-3, accesat în
  7. ↑ Willerton, John (). „Putin and the Hegemonic Presidency”. În White, Gitelman; Sakwa. Developments in Russian Politics. 6. Duke University Press. ISBN 978-0-8223-3522-1.
  8. ↑ „Russia under Putin. The making of a neo-KGB state”. The Economist. . Accesat în ., The Economist, 23 August 2007.
  9. ↑ „Russia's security strategy envisages 'forceful methods'”. ABC News. . Accesat în .
  10. ↑ Paulick, Jane, ed. (). „Putin's inner circle: Who has the Russian president's ear on the war in Ukraine?”. Deutsche Welle. Accesat în .

Vezi și

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Silovik&oldid=17700423